Sfarsitul...

Uite, imi spunea, ce mare dreptate avea Platon,fiindca daca sufletul e nemuritor,are nevoie de pregatire nu doar pentru vremea aceasta pe care o numim viata ,ci pentru vecie.Asa ca daca moartea ar fi sfarsitul a tot, in mare castig ar fi cei pacatosi.


  Fetele noastre cojite pana la stergerea de tot si toate, inchid cuvinte uscate, prin cerneala stinsa acosmarului din mintea ascunsa in inserare.Focul din noi a devorat cantecul din noapte si i-as spune,daca rabdarea mea ar fi intraga, ca si calul frumos,care alearga liber prin fiecare zi a tineretii mele,si-a frant picioarele la marginea padurii.  Induratoare,amintirea se aseaza pe inima mea,inghetand sunetele zdrobite ale viselor mele. La capatul acesta de drum ,pe intinderea caruia s-au spulberat,unul dupa altul,atatea vise,sageata ascutita a timpului meu de azi se aseaza brutal peste eternitatea deznadajdii.Dupa ce a stricat adevarata eternitatate,omul a cazut in timp unde a izbutit totusi sa traiasca ,dar spune el,il ameninta o alta cadere se va impotmoli in monotonia posaca si in absolutul stagnarii.

Mi-e foarte greu,am caderi indelungate in experiente fara contur,stau zile intregi cu ochii deschisi  spre nimeni si spre nimic,memoria mea dispare intr-un prenzent amenintat de fantoma cenusie a singuratatii. Am inceput sa prind radacini,in curanad frunzele mici si urate ma vor inveli si cum stau asa,cu ochii inchisi,par adormit peste iarba uscata.Doar cerul moale mi se aseaza pe degete si sunt atat de singur incat nimic din ceea ce ascund nu se mai vede.Atat mai sunt,o unrma de timp in care mai poti respira sub acoperisul ploii de sfarsit.M-as rezema de pomul uscat,din fata mea,dar mi-e teama ca mortii vor afla cararea ascunsa si-mi vor iesi,galagiosi,in fata.Peretele alb ala camerei mele mi-aduce aminte ca mai traiesc,inca,scanteiaza moartea prin sufletul meu ca o spaima,iar eu ma simt ata de departe,incat as spune buna seara si clopotului care tace. 

 Si simt iarasi dojoana blanda a frunzelor moarte la fereastra mea inchisa.Animale urate bat din copite la usa singuratatii mele.Ma rog intr-o ultima dimineata,ca intr-o poveste veche,de dragoste sa-mi deschideti larg portile si sa-mi scrieti pe trupul meu alunecand in moarte,dorinta care palpaie ca o rana.Las privirea sa curga pe urmele vietii mele,nu mai am de spus nici o poveste si-i strig mortii sa-mi deschida,acum, poarta ruginita.
Sunt frant ca un clopot care nu mai bate,franta e si lumea din care plec,singuratatea e averea care mi-a ramas.Ma opresc in marginea acestui amurg si tac.Vremea mea se loveste cu fata ei palida de zidul crapat,de intuneric,iar eu ma intorc la tine,moarte,si vad uimit cum padurea bate matanii in fata bisericii.
Ti-as spune tie,omule bun,care te gandesti la umbra mea amutita, ca numai prin iubire se poate curata aripa dorului din nou,ca si propriul suflet chinuit de moartea care vine.Nu e,de fapt,doar o iluzie, existenta noastra in aceasta lume?Am descoperit dintr-o data ca nu suntem muritori,ci muribunzi,pe cale de a muri,devorati implacabil de timp si inserare.Eu ,aruncat in disperare de iubirea care s-a dus,nu simt decat devenirea mea in umbra,ca o diminuare a fiintei din mien.Murind stiu ca voi incerca sa gasesc viata si fericirea deieri.Tu cel de langa mine imi spui sa ma predau mortii si noptii,pentru a ma trezi in zorii unei iubiri pe care pe care nu o mai marginesc orizonturile lumii acesteia.
                                                             To be continued....
                                                                                                                  By Geru Alin