Copilarie fericita

Zori de zi,soare stralucitor,buna dispozitie,autocare,forfotă. Totul este înghesuit,aranjat,împins,mutat,interpus,strecurat,plasat cât mai potrivit,pentru a ajunge întrg și nevătamat la desținatie. Destinația?!...Casa natala, un colș de rai spre care mă întorc întotdeauna cu mare emoție,cu voce tremurândă, cu lacrimi în ochi și cu dorința existenței veșnice în mijlocul unor peisaje în fața cărora Fr. De la Croix,Claude Monet,Picasso sau Czanne ar rămânee fără penel, impresionați de splendoarea și sublimul acestora.Oriunde în lumea asta m-au purtatat pașii, n-am pregetat niciodată să mă gândesc și să vorbesc celor din preajma mea despre frumusețile naturale desprinse parcă din poveste și nealterate de scurgerea timpului, dar cu siguranță dublate de influențele contemporane.

 “Nu știu alții cum sunt, dar eu când imi aduc aminte..si parafrazând un titan al povestirilor si amintirilor copilariei,încerc să captez atenția colegilor mei atenționându-i că vom intra într-o superbă zonă colinară flancată de dealuri și văi cu pomi fructiferi,cu vița de vie ,cu paduri în care verdele crud se întrepatrunde cu albul unor case risipite pe pantele unor dealuri și cu azuriul unui cer eliberat de amenințările incerte ale unor pete de culoare ce nu pot opri încă zâmbetul soarelui.

Da, aici îmi sunt rădăcinile,aici m-am împlinit în dragoste,aici mă întorc de fiecare dată spre a-mi încărca bateriile,aici,precum Eminescu odinioară ,în mijlocul naturii, doresc să-mi “trăiesc” veșnicia.

 “Nu merită să plângi pentru nimeni ,iar cei care merita nu te vor face să plângi” spunea Jose Garcia Marquez.... câta subtilitate în aceste slove!! Niciodată nu am putut plânge la umbra teiului multisecular și a fântânii rustice din poarta casei unde mama, într-o vesnică mișcare, cu zambetul așternut pe fața-I chinuită de greutățile vietți iși manifesta bucuria când mă vedea.

 Aici am petrecut cei mai frumosi ani ai vietii- anii copilariei.”Viata e o lupta “spunea un poet classic roman…si asa a fost…dar”caderea nu-ti poate stinge Gloria de a urca” (Kant)…si as incheia prin a spune că putera dragostei pentru “radacinile” mele este puterea vesnica a binelui.

Noapte de cristal....Si stele de arama

Pe când pamantul nu avea nume, timpul nu exista, nici copacul din apus nu crescuse, un suflet rătăcitor începe a-și pune întrebari:

-Ooo, tu, stea, care faci ca aripa vântului să bată mai repede.

 Tu, care cunoști toate tainele vieții,

 Tu, care-mi asculti fiecare vorba pe care-o rostesc,

 Dăruiește-mi mie, fiului tău, cântecul nebun al viitorului pe care furtuna l-a zidit în pietrele de ploaie.

În timp ce steaua mă privea, tăcută, undeva se aude un plânset…o lacrimă-mi alunecă pe-obrazul necăjit.Cine era lângă mine?

-Ooo, tu creatură, vrei să afli răspunsul vieții…va trebui să accepți teroarea timpului sub care, vei pleca, încet, printre potecile roase de plânset ale padurilor mele.Asta-I taina ce-o dorești?

-Dar intrebarea mea e oare piatră de mormânt?…mi-e frică doar de fantoma cenușie a singuratății mele…

-Vrei să afli totul….accepți acest pact?

-Ooo da!

În acel moment steaua îmi luminează toate cele 12 porți spre viața după care tânjesc atât de mult…

Trăiesc viața pe care mi-a dat-o nemuritoarea stea…dar acum, a venit clipa, care clipă ? De plecare spre posaca nemurire…izbutesc totuși să trăiesc, dar mă împotmolesc în absolutul stagnării.

Steaua s-a întrs cu încă 2 prieteni…

Unul întreabă:

-Ce facem cu el, să-l iau eu cu mine?

Altul ăi raspunde:

-Lasă-l lângă mine, să simtă focul veșnic!

Steaua îi aproba:

Va sta cu amandoi caci el este unul format din 2 jumatati!

Si asa a si fost acum sunt fara rost.Clipa a sosit…Toti ce-au indraznit sa spere o sa disperse….toti ce-au cugetat cu gandul sa viseze la ce-a clipa vor ajunge toti cu mine sub necesnica-aripa.

Sertar cu secrete

Stau afara,pe-o rozeta rapitoare lâng-acel sertar,
Nu am nicio amintire,totul pare ciudat.

Întorc capul spre apus și mă uit l-acel sertar,

Parc-ar vrea să îl deschid, parcă m-ar chema la el.

Cu-o mișcare sacră,pare, că sertarul s-a deschis,

S-a deschis cu el odata lumea mea de altădată.

Miros de trandafir, o fotografie veche și un ceas de cristal,

Îmi zâmbesc și îmi urează “Bun venit” în neantul și morbidul infinit.

Un miros de trandafir, parcă îl miros și-acu,

L-am mai mirosit cândva…în trecut îndepărtat.

Pe-atunci timpul a-ncetat,iar eu,

Am fost binecuvantat si de lume vegheat.

O fotografie veche îmi zâmbește si acum,

Când mă uit la ea, parcă toata viața mea,luminează si străluce,

Ca un astru te seduce, si-ți deschide porțile…

Spre al nopții secret dulce.

În acel sertar mai era si un ceas…de cristal.

De acela eu mă tem, mă privește brutal,

Furtuna de pe ceas îmi surade mereu,

Dar eu știu că sunt aici și-mi este tare greu.

Agitație supremă, tronul parc-a înnegrit,timpul s-ampăienjenit,

Deschid ochii ca-n delir…totul este-o amăgire

Sertarul nu exista…

Zapada

O privesc prelung si ea mă privește,

În ea pot vedea toata lumea mea,

În ea ,amintiri de tot felul,vin și pleacă,

O simplă formă ,de dreptunghi ,așa e ea.

O privesc prelung și ea mă privește,

Pare a fi o oglindă…un trecut și un prezent,

Se reflectă-n ea, iar eu îmi dau seama de-o,

Cumplit-asemănare,așa e ea.

O țin mereu lângă mine,pentru că în ea,

Tot trecutul mi-sarată,și se-nclină-n fața ei,

Eu …privesc cu uimire,si realizez că ea,

Este jumatatea mea,așa e ea.

Copilaria a trecut,prin ea eu o vad din nou,

În ea văd un mic copil care seamănă cu mine.

Cu uimire-ncep să-l strig!

El molatic mă îngână și îmi spune că a ajuns…

Avioane....simple obiecte zburatoare sau o sursa de legende....

Vedem adesea,in zilele noastre,ca automobilele si avioanele inlocuiesc,in visele contemporane,animale fabuloase si monstrii timburilor stravechi.

Avionul adauga continutul simbolic al automobilului,pe cel al levitatiei.El nu mai este cal, ci Pegas.Se va spune deci despre zborul sau ca exprima o aspiratie spirituala, aceea a eliberarii fiintei de eul sau terestru prin accesul purificator la inaltimile ceresti.De asemenea se va putea spune ca o calatorie cu avionul, cel putin in faza ei ascendenta,calauzeste spre un extaza care se poate echivala cu placerea maxima.Avionul mai poate fi echivalat dragonului sau fulgerelor lui Zeus.
                                                           To Be Continued....

Semne Si Simboluri

Lumea e facuta din simboluri....simboluri pe care sufletul nu le poate descifra....dar mintea...poate.
Doriti sa aflati tainele semnelor,simbolurile stravechi,cospiratii,legende si mistere....contactati-ma pentru o serie de carti,dictionare si legende....Contactati-ma pe messenger si o sa va trimit aceste lucruri....:)

Mi-am pus o intrebare....

Mi-am pus o intrebare ....ce se va intampla cand voi intra in "globul de sticla",ce se va intampla cand zidurile se vor intoarce in univers fara a descoperi sursa.....zidurile care au fost martore la crearea lumii,la trecerea timpului,la cunoasterea viitorului.Zidurile ma vor inconjura si vor pleca cu mine ...vor lasa pe pamant piatra lor de temelie....Am ajuns...marea-i cer si mare-i in mine dar mare e suflarea marii.Vad stelele,sunt langa ele...cat am vrut ca pamantean sa le cunosc graiul....acum am reusit ca nemuritor....in aceasta uriasa epigrama.Cat de minunat ...cerul se dezlantuie in minunate culori inchise ca ale soarelui.Universul imi arata tunelurile secrete ale cunoasterii.Ele sunt intunecate ,fiecare pas te duce mai mult in intuneric...fiecare suflu te scoate la lumina...fiecare bataie a inimii...naste stele....
                                                              To Be Continued.....As soon as pissible....Secretele iti vorbesc,secretele se zbat printre penele viitorului,secretele sunt ale tale...!!!...

Sfarsitul...

Uite, imi spunea, ce mare dreptate avea Platon,fiindca daca sufletul e nemuritor,are nevoie de pregatire nu doar pentru vremea aceasta pe care o numim viata ,ci pentru vecie.Asa ca daca moartea ar fi sfarsitul a tot, in mare castig ar fi cei pacatosi.


  Fetele noastre cojite pana la stergerea de tot si toate, inchid cuvinte uscate, prin cerneala stinsa acosmarului din mintea ascunsa in inserare.Focul din noi a devorat cantecul din noapte si i-as spune,daca rabdarea mea ar fi intraga, ca si calul frumos,care alearga liber prin fiecare zi a tineretii mele,si-a frant picioarele la marginea padurii.  Induratoare,amintirea se aseaza pe inima mea,inghetand sunetele zdrobite ale viselor mele. La capatul acesta de drum ,pe intinderea caruia s-au spulberat,unul dupa altul,atatea vise,sageata ascutita a timpului meu de azi se aseaza brutal peste eternitatea deznadajdii.Dupa ce a stricat adevarata eternitatate,omul a cazut in timp unde a izbutit totusi sa traiasca ,dar spune el,il ameninta o alta cadere se va impotmoli in monotonia posaca si in absolutul stagnarii.

Mi-e foarte greu,am caderi indelungate in experiente fara contur,stau zile intregi cu ochii deschisi  spre nimeni si spre nimic,memoria mea dispare intr-un prenzent amenintat de fantoma cenusie a singuratatii. Am inceput sa prind radacini,in curanad frunzele mici si urate ma vor inveli si cum stau asa,cu ochii inchisi,par adormit peste iarba uscata.Doar cerul moale mi se aseaza pe degete si sunt atat de singur incat nimic din ceea ce ascund nu se mai vede.Atat mai sunt,o unrma de timp in care mai poti respira sub acoperisul ploii de sfarsit.M-as rezema de pomul uscat,din fata mea,dar mi-e teama ca mortii vor afla cararea ascunsa si-mi vor iesi,galagiosi,in fata.Peretele alb ala camerei mele mi-aduce aminte ca mai traiesc,inca,scanteiaza moartea prin sufletul meu ca o spaima,iar eu ma simt ata de departe,incat as spune buna seara si clopotului care tace. 

 Si simt iarasi dojoana blanda a frunzelor moarte la fereastra mea inchisa.Animale urate bat din copite la usa singuratatii mele.Ma rog intr-o ultima dimineata,ca intr-o poveste veche,de dragoste sa-mi deschideti larg portile si sa-mi scrieti pe trupul meu alunecand in moarte,dorinta care palpaie ca o rana.Las privirea sa curga pe urmele vietii mele,nu mai am de spus nici o poveste si-i strig mortii sa-mi deschida,acum, poarta ruginita.
Sunt frant ca un clopot care nu mai bate,franta e si lumea din care plec,singuratatea e averea care mi-a ramas.Ma opresc in marginea acestui amurg si tac.Vremea mea se loveste cu fata ei palida de zidul crapat,de intuneric,iar eu ma intorc la tine,moarte,si vad uimit cum padurea bate matanii in fata bisericii.
Ti-as spune tie,omule bun,care te gandesti la umbra mea amutita, ca numai prin iubire se poate curata aripa dorului din nou,ca si propriul suflet chinuit de moartea care vine.Nu e,de fapt,doar o iluzie, existenta noastra in aceasta lume?Am descoperit dintr-o data ca nu suntem muritori,ci muribunzi,pe cale de a muri,devorati implacabil de timp si inserare.Eu ,aruncat in disperare de iubirea care s-a dus,nu simt decat devenirea mea in umbra,ca o diminuare a fiintei din mien.Murind stiu ca voi incerca sa gasesc viata si fericirea deieri.Tu cel de langa mine imi spui sa ma predau mortii si noptii,pentru a ma trezi in zorii unei iubiri pe care pe care nu o mai marginesc orizonturile lumii acesteia.
                                                             To be continued....
                                                                                                                  By Geru Alin