Pe când pamantul nu avea nume, timpul nu exista, nici copacul din apus nu crescuse, un suflet rătăcitor începe a-și pune întrebari:
-Ooo, tu, stea, care faci ca aripa vântului să bată mai repede.
Tu, care cunoști toate tainele vieții,
Tu, care-mi asculti fiecare vorba pe care-o rostesc,
Dăruiește-mi mie, fiului tău, cântecul nebun al viitorului pe care furtuna l-a zidit în pietrele de ploaie.
În timp ce steaua mă privea, tăcută, undeva se aude un plânset…o lacrimă-mi alunecă pe-obrazul necăjit.Cine era lângă mine?
-Ooo, tu creatură, vrei să afli răspunsul vieții…va trebui să accepți teroarea timpului sub care, vei pleca, încet, printre potecile roase de plânset ale padurilor mele.Asta-I taina ce-o dorești?
-Dar intrebarea mea e oare piatră de mormânt?…mi-e frică doar de fantoma cenușie a singuratății mele…
-Vrei să afli totul….accepți acest pact?
-Ooo da!
În acel moment steaua îmi luminează toate cele 12 porți spre viața după care tânjesc atât de mult…
Trăiesc viața pe care mi-a dat-o nemuritoarea stea…dar acum, a venit clipa, care clipă ? De plecare spre posaca nemurire…izbutesc totuși să trăiesc, dar mă împotmolesc în absolutul stagnării.
Steaua s-a întrs cu încă 2 prieteni…
Unul întreabă:
-Ce facem cu el, să-l iau eu cu mine?
Altul ăi raspunde:
-Lasă-l lângă mine, să simtă focul veșnic!
Steaua îi aproba:
Va sta cu amandoi caci el este unul format din 2 jumatati!
Si asa a si fost acum sunt fara rost.Clipa a sosit…Toti ce-au indraznit sa spere o sa disperse….toti ce-au cugetat cu gandul sa viseze la ce-a clipa vor ajunge toti cu mine sub necesnica-aripa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu